de Victoria Cușnir

E o adevărată provocare să vorbești despre cinematografia Republicii Moldova. Chiar dacă a avut momentele ei de glorie în perioada sovietică, iar studioul Moldova Film a generat adevărate valori în cinematografie, totul s-a prăbușit odată cu Imperiul. Numele grele ale filmului moldovenesc au rămas legende. Câteva nume noi păreau lipsite de perspectiva unui viitor luminos, iar filmul ca a șaptea artă, stingea lumina și trăgea cortina.

Institutului Unional de Cinematografie de la Moscova (VGIK), care pregătea profesioniști de mare calificare, și-a închis ușile pentru studenții din Moldova, iar cei care erau deja nume mari au intrat în inactivitate din cauza sistemului distrus.
După niște ani, ușile pentru studenții basarabeni și le-a deschis școala de film de la București, Universitatea Națională de Teatru și Cinematografie „I.L. Caragiale”, însă absolvenții ei, reveniți în țară după studiu, nu aveau condițiile necesare pentru a face film. Într-un târziu, școala de film s-a deschis și la Chișinău. De acolo, an după an, ieșeau regizori, scenariști, editori, operatori, doar că în mare parte absolvenții din primele generații erau înghițiți rapid de televiziuni, mașinării care împreună cu sărăcia curentă le devora visul de a mai face film. O altă capcană erau nunțile, cumetriile și alte petreceri care îi angajau și care le impunea o cu totul altă manieră de filmare, montare, gândire, hăt departe de expresia artistică. Ucidea artistul cu alte cuvinte, dar le ținea în formă buzunarele. Iar cel mai trist lucru este că s-a produs o ruptură între generații. Cei tineri nu au mai avut ca loc de practică platourile de filmare ale „granzilor” de la care să fure meserie. Filmul rămânea un vis al tuturor. Și al celor cu nume recunoscute, dar și al celor care abia depuneau actele la facultate, crezând în existența unei lumi de poveste.

După căderea imperiului sovietic Moldova Film a mai scos doar trei filme de ficțiune: Patul lui Procust (2001), în regia lui Sergiu Prodan, Jana (2004), în regia lui Valeriu Gagiu, Lupii și Zeii (2009), în regia lui Alexandru Vasilache. Dar în „pustietatea” cinematografică, la un moment dat, au prins viață studiouri private. Asta nu înseamnă că au început a curge și lung metrajele de ficțiune, dar cel puțin, mulți și-au găsit un rost departe de filmările nunților sau ritmul impus de televiziuni. Clipurile muzicale, spoturile sociale tot mai complexe și cu alură de film au captat nu doar atenția publicului, dar au dus, în cele din urmă, la aprecierea câtorva nume. Iar cea mai importantă realizare a acestor studiouri a fost crearea de documentare, care au mai dat sentimentul că în Moldova cuvântul cinematografie încă nu și-a pierdut definitiv rostul.

În anul 2014, după mai mulți ani de insistență, s-a revizuit Legea cinematografiei, care a făcut posibilă crearea Centrului Național al Cinematografiei (CNC) în 2017. Deși an de an are un buget la limita subzistenței, acesta a preferat să-l împartă între cât mai multe proiecte depuse de tinerii cineaști dornici de afirmare. Astfel că în primii ani în care producțiile moldovenești au început a fi subvenționate parțial de stat am avut și filme pe potriva investiției – adică de o calitate destul de îndoielnică. Mă refer la majoritatea filmelor de ficțiune. Mai mult, s-a întâmplat ca unele proiectele nici măcar să nu fie duse la bun sfârșit. Or toate astea nu au făcut decât să crească scepticismul publicului în raport cu filmul moldovenesc. Astfel că, în primii săi ani, CNC nu a făcut decât să susțină un fel de laborator de creație, laborator care și-ar fi avut locul, de fapt, în facultate.

Revenind la ruptura dintre generații și neșansa celor tineri de a fura meserie, o soluție în acest sens ar fi coproducțiile, care să implice echipe internaționale. Or aceste echipe trebuie atrase cumva pe platourile de filmare din Moldova. Virgiliu Mărgineanu, Președintele Uniunii Cineaștilor, dar și directorul unuia din primele studiouri private, OWH, considera absolut necesară aceasta practică: „Moldova e țara unde producția nu costă la fel de mult ca în Europa, dar nu acesta ar trebui să fie argumentul. Lucrul cel mai important care trebuia obținut, era legea ”cash rabate”. Și în final aceasta lege a fost promovată. Și atunci fiecare producător străin de film care vine să filmeze aici, știe că grație acestei legi, la sfârșit, statul îi întoarce în jur de 25-30 %, ofertă care nu ar fi de ignorat. Un alt motiv ar fi că în Moldova pot fi angajați local oamenii necesari din echipa tehnică. Ceea ce este iarăși destul de ok din punct de vedere financiar, pentru că în felul ăsta un producător vine doar cu oamenii de bază. Tot aici poate fi închiriată o parte de tehnică, deși legea e destul de bună în raport cu cei care vor să vină cu tehnica proprie de filmare.”

Virgiliu Mărgineanu, Președintele Uniunii Cineaștilor, Director OWH Studio

„De fapt, legea cash rabate e foarte prietenoasă cu producătorii care dețin bugete mici. Plus, aici se va lucra rapid”, ne asigură Valentina Iusuphodjaev, directoarea CNC, care ne mai spune că a fost revizuită și legea coproducțiilor.

Producătorul Sergiu Cumatrenco Jr. e absolut convins că pe segmentul de post producție, specialiștii din Moldova ar fi absolut competitivi. „Ar fi de dorit ca Moldova să devină și platou de filmare, dar pentru un start reușit se poate colabora la distanță și pe post-producții.”

Sergiu Cumatrenco JR – producător si Ion Borș – regizor

Un alt element favorabil pentru producătorii autohtoni de film e că „la capacitățile financiare reduse, acum cota de participare a unui producător local a fost coborâtă la 5%, or cele 10 % care se cereau anterior și care erau mai mult o provocare, decât o posibilitate. Dar bugetul pentru coproducții a fost majorat, lucru care va pune pe linia de plutire aceste colaborări internaționale”, spune directoarea CNC.

Valentina Iusuphodjaev, Președinta CNC

Dar, pentru că orice început are un minim drept la greșeli, din acest an, lucrurile par să cotească spre bine. Cel puțin, deocamdată la nivel de lege. Pentru că interesul cineaștilor pentru film rămâne la fel de aprins. În acest an au fost depuse tocmai 46 de scenarii la concurs, o cifră destul de mare pentru Moldova.

„Partea bună e că în acest an avem câteva coproducții finanțate de CNC, lucru care oferă nu doar vizibilitate lumii cinematografice, dar și șansa unei experiențe grozave, mai ales când e vorba de Cristi Puiu. Un alt avantaj al acestor coproducții e dreptul de difuzare pe teritoriul Moldovei fără prea multe dificultăți de logistică. Iar anul viitor pare unul promițător în materie de film”, mai spune Valentina Iusuphodjaev.

Anul acesta din fondul CNC vor fi susținute două coproducții moldo-române care-i vor avea implicați pe Cristi Puiu și Marian Crișan din România, și alte două coproducții moldo-germane, una din ele având pe post de regizor pe Olga Lucovnicova, cea care a câștigat Premiul Academiei Europene de Film (European Film Awards) la categoria „Best European Short” cu filmul de scurt metraj „Nanu Tudor”.

Condițiile tehnice de care dispun studiourile de producție din Moldova sunt destul de bune. „În general, în Moldova avem toată tehnica necesară pentru a turna un film de calitate. Și oameni profesioniști se pot găsi acasă. Cel mai mare handicap e lipsa fondului cinematografic. Acum parcă avem la conducere toți oamenii necesari care pot obține schimbarea râvnită. Dar mai e nevoie de voință politică. La cadrul legal sunt încă multe lucruri de pus la punct și toți încă se privesc suspect, așteptând schimbările necesare pentru a ști cum ne mișcăm mai departe, astfel ca să nu ne trezim la un moment dat că acțiunile noastre rămân în afara cadrului legal.” ne asigură Sergiu Cumatrenco Jr, unul din producătorii de bază a filmului Carbon, care în aceasta toamnă a avut premiera mondială la San Sebastian și care e și oferta Moldovei din acest an pentru categoria Film străin la Premiile Oscar. Tot el continuă: „Industria cinematografică moldovenească, dacă putem utiliza termenul industrie în raport cu realitățile noastre, se bazează pe trei piloni: educația, distribuția și arhiva. Recunosc, stăm prost la toate trei capitole. Dar există școala alternativă. Au crescut mulți specialiști autodidacți, unii care au mai urmat cursuri plătite pentru a fi certificați internațional. Din acest an avem centrul de excelență la Mediacor care pune baza pentru trei specialități noi, în multimedia, iar asta automat presupune o schimbare spre bine. Și dacă la capitolul educație lucrurile se vor schimba, învățam și să distribuim filmele noastre. Și iarăși, școala în acest sens o fac pe filmul Carbon. Avem solicitări de la concetățenii noștri din afară și în acest sens, „Plimbatul” filmului prin festivaluri nu e o soluție suficientă. Încă învățăm cum să ajungem, de exemplu, on-line, securizat, ca oricine, de oriunde să aibă acces la film, ar fi o performanță.”

Schimbarea în bine e evidentă. La premiera filmului Carbon sala cu o capacitate de 1800 locuri a fost arhiplină, iar aplauzele au durat minute în șir. A intrat și în cinematografe. La fel, în această toamnă a mai fost lansat un lung-metraj în regia lui Valeriu Jereghi: Pandemia.md.

Se lucrează intens nu doar la documentare, dar și la producții de ficțiune fie scurt, sau lung metraje. În lucru sunt și filme de animație. Mai sunt necesare ajustări la legislație, dar așa cum încetul se face oțetul, optimismul nu intră în hibernare. Moldova, poate tocmai prin felul ei viu și curios, e locul unde se pot naște filme inedite.

* Părerile exprimate în acest articol nu reprezintă în mod necesar poziția Institutului Cultural Român, ci exclusiv opiniile autorului care semnează materialul.