interviu realizat de Victoria Cușnir
Alexandra Tîrșu este una dintre violonistele-reper pe care le are Republica Moldova în lume. Născută în familia celebrului trompetist lăutar Simion Târșu, Alexandra s-a orientat spre muzica clasică. Având pusă baza la Liceul Republican de Muzică „S. Rahmaninov” din Chișinău, și-a urmat apoi studiile la Universitatea de Muzică și Arte din Viena la clasa profesorului Pavel Vernikov, apoi la Școala Superioară de Muzică din Lausanne, cu Janine Jansen. Astăzi locuiește la Viena, cântă pe scene mari, susținută de orchestre importante. A ajuns la Chișinău în 2022, pe finalul verii, pentru proiectul Moldocrescendo, având un august solicitant, cu mai multe concerte importante prin orașe europene și valize schimbate din mers. Un moment important în planificarea călătoriei, a fost o scurtă oprire la Viena înainte de a lua avionul spre Chișinău. Oprire necesară din frica de a-și aduce aici Stradivariusul, după incidentul pe care l-a avut Alexandra Conunova, o alta violonistă de calibru, căreia serviciul vamal i-a sechestrat vioara Guadagnini.
Victoria Cușnir: La ce instrument vei cânta de această dată?
Alexandra Tîrșu: Am venit de data asta cu o un vechi Vion francez, o vioară foarte bună, care are peste 150 de ani. Mi-ar fi plăcut să cânt pe Stradivarius, dar compania care mi-o încredințează m-a rugat să nu risc. Sper ca data viitoare să pot intra și ieși cu ea fără a implica riscuri de niciun fel. Moldova a devenit un loc riscant pentru deținătorii instrumentelor bune și scumpe. Ne-a cam afectat acel caz imaginea țării. Vion e vioara pe care cântam înainte de a primi Stradivarius. O am de la un bun și în etate violonist, care mi-a dat-o cândva pentru a cânta la un instrument bun.
Alexandra Tîrșu
Foto: Menschlich.t
Victoria Cușnir: Și ce ai făcut cu vioara ta personală?
Alexandra Tîrșu: Când eram la Chișinău cântam pe viori chinezești sau de fabrică. În cel mai bun caz aveam o vioară cehoslovacă. Când am mers pe la 17 ani în Italia, fiind concertmaistra Orchestrei de Tineret, cântam „Scheherazade” de Rimsky-Korsakov, unde vioara întâi are multe solouri. Solistul orchestrei era celebrul Uto Ughi. Avea cu el două viori: una era Il Cannone Guarnerius a lui Paganini, o vioara extrem de bine păzită. Când m-a auzit cântând pe instrumentul meu chinezesc, a rămas marcat: „Domnișoară dragă, cânți atât de bine, dar ce instrument groaznic ai!” Și mi-a dat să cânt în acel concert cu a doua vioară pe care o avea – Stradivarius, el solând pe vioara lui Paganini. Nu știi ce mare a fost șocul meu când am trecut de la chinezăria mea la acel instrument de excepție. Cu fiecare minut cântat în plus, mă transformam tot mai mult. Ajunsă acasă, niște prieteni de familia din America au creat pentru mine o copie a instrumentului lui Paganini pe care am cântat ulterior până ce am ajuns la Viena. Atunci am schimbat-o pe mai multe viori italiene vechi, până am ajuns la acest Stradivarius din 1699.
Victoria Cușnir: Dar vioara, oricât de bine ar fi păstrată, dacă rămâne necântată nu-și pierde din sunet?
Alexandra Tîrșu: Ba da. Tocmai de aceia fiecare deținător al premiului întâi al concursului internațional Niccolo Paganini are voie să cânte pe această vioară timp de un an.
Victoria Cușnir: Între timp ai mai pus mana pe vioara ta veche? Ce zice urechea ta în acele momente?
Alexandra Tîrșu: Știți cum e când călătorești prin țări bogate, pline de cultură, grozav de frumoase – fie prin natură, fie prin cultura și arhitectura impetuoasă de secole, iar apoi te întorci în Moldova? Oricât de fascinante ar fi, Moldova oricum îți este dragă pentru că e a ta. Și te copleșesc un fel de emoții pe care numai acasă le poți trăi. Exact aceleași sentimente le am și în raport cu vechea mea vioară.
Victoria Cușnir: Aceste viori de colecție, extrem de scumpe și valoroase sunt mai puține decât vioriști de mare talent. Ce faci, cum trebuie să fii, ca să ți se încredințeze un asemenea instrument?
Alexandra Tîrșu: Greu de explicat. Eu cunosc destui vioriști extrem de talentați, dar care nu ajung să țină în mână aceste instrumente rare, adevărate piese de istorie. Cred că trebuie să ai și noroc pe lângă talent. Eu le sunt recunoscătoare tuturor celor care m-au ghidat spre instrumente bune. Cântam un concert tot pe vioara mea chinezească și la concert a venit un bătrânel foarte ciudat într-un anume fel. După concert s-a apropiat și m-a întrebat pe ce vioară cânt. După ce i-am răspuns a zis că are acasă trei viori bune și m-a invitat să le încerc. Eu am rămas cumva reticentă și cu gândul că nu are cum avea acest bătrânel niște viori bune. Or fi niște instrumente stricate mai curând pe care le crede vechi și de valoare. Era un doctor acel bătrân și, pentru că a insistat, am mers să le văd. Vai, ce viori super-bune avea! Vechi, italiene, de la 200 la 300 de ani. Pentru că i-a plăcut mult cum am cântat, mi-a oferit gratis una ca să cânt. Din acea zi, timp de încă cinci ani, am cântat la viorile lui.
Victoria Cușnir: Spre celelalte instrumente cum ai ajuns?
Alexandra Tîrșu: Eu am câștigat mai multe concursuri internaționale. După fiecare concurs, am fost invitată prin mai multe concerte. Astfel m-am făcut cunoscută în cercuri importante. Lumea muzicală nu e chiar atât de mare precum pare. Și despre succesele remarcabile se află repede.
Victoria Cușnir: Acum e momentul să vorbim și despre felul în care un artist din Moldova reușește o carieră internațională pe scena muzicii clasice. Pașii pe care-i faceți sunt diferiți sau sunt totuși niște căi comune pentru toți?
Alexandra Tîrșu: Fiecare are drumul său și e foarte diferit. Contează mult și norocul. Cocktailul meu arată așa: Muncă, Dedicație și, neapărat, Speranță. Și Convingerea că totul este posibil. Chiar zilele trecute m-am întâlnit în Elveția cu un coleg din Moldova pe care l-am ajutat să ajungă să studieze la Pavel Vernikov. L-am întrebat de ce nu merge la vreun concurs de interpretare. Mi-a zis ca nu e destul de bun, ca nu e de el, ca nu are ce face acolo. Cu asemenea atitudine e imposibil să ajungi undeva. Nu știu de ce de multe ori credem că nu suntem la fel de buni ca ceilalți, nu avem curajul pentru a face un pas în față, deși avem toate calitățile. Domeniul muzicii clasice astăzi e destul de dificil. Sunt foarte mulți concurenți și majoritatea sunt foarte buni. Dacă nu ai și atitudinea de luptător, atunci nu ai nicio șansă de afirmare. Să nu încurcăm aroganța și curajul. Dar avem obligația de a merge în concursuri, în concerte. Să urmărim master-clasurile profesorilor mari.
Alexandra Târșu & Marcel Lazăr
Photo: Nelli Wallner
Victoria Cușnir: Cât de mult contează să faci școala afară? Cât de mari sunt șansele să ajungi undeva făcând Conservatorul la Chișinău și apoi înscriindu-te la mari concursuri internaționale?
Alexandra Tîrșu: Sincer, cred că mult mai mult contează pe cine ai ca profesor decât școala pe care o urmezi. Când am venit la Viena, aveam ochelari roz și credeam că tot ce se întâmpla aici e de calitate. Dar nu e așa. După prima jumătate de an de studiu aici, profesoara mea s-a pensionat și, fără să fiu consultată, am fost atribuită unui profesor care nu-mi plăcea defel. Am încercat timp de un an să găsim o limbă comună, dar nu am reușit. În rezultat, regresam și nici vorbă de creștere. Mi-a ucis atât de mult dorința de a cânta, încât mă resemnasem și unicul scop pe care-l aveam, era să obțin diploma. Că muzician strălucit nu mai aveam nicio șansă să devin. Astfel am „ucis” exact 5 ani cu acest profesor. Pentru că am o mare pasiune pentru Japonia, m-am înscris la un concurs acolo, fără să-l anunț. Intenționam să mă pregătesc singură, fără implicarea dânsului. Urma să mă testez dacă sunt capabilă să cânt așa cum simt eu, dar nu cum mă învață el. Am mers în Japonia, unde am luat locul întâi. Acest lucru mi-a dat un fel de aripi. Sau mai degrabă speranța că nu sunt un caz pierdut. Am plecat apoi în Coreea, la un alt concurs. Acolo l-am cunoscut pe Pavel Vernikov, profesor și el la Viena. I-am devenit studentă. Din acel moment lucrurile s-au schimbat mult. Următoarea mea profesoară a devenit Janine Jansen, pe care o admiram de mică. Nici nu visam că aș putea învăța de la ea. Dar s-a întâmplat și chiar am fost una din primele ei trei studente. Am păstrat cu ea cele mai calde relații. Si acum pentru cele mai mari și importante proiecte merg să studiez ghidată de ea. Am înregistrat recent primul meu album cu Orchestra Simfonică din Londra, la Abbey Road Studios, pentru care m-a ajutat mult.
Victoria Cușnir: Cum ai ajuns să înregistrezi cu această orchestră și la acest studio?
Alexandra Tîrșu: După Concursul ARD de la München am primit un e-mail, pe care, recunosc, nici nu l-am deschis din prima. L-am descoperit mai târziu în noianul de masaje și el conținea invitația de colaborare cu un compozitor austriac care avea scris un concert și eram invitată să-l înregistrez cu London Simphony Orchestra la Abbey Road. Nu poți refuza așa oferte. Ele îți vin ca o binecuvântare și enormă onoare. Când a venit compozitorul Paul Lorenz la un concert al meu, după care urma să stabilim detaliile înregistrării, a zis ca renunță să mai înregistreze acel concert pe care-l avea deja scris și că va compune unul special pentru mine, în urma felului cum m-a perceput după acel concert. Înscriu mai întâi concertul lui Paul Lorenz, apoi înregistrăm un concert de Ceaikovski și romanțele de Beethoven.
Victoria Cușnir: Profesorul contează. Festivalurile, la fel, au o greutate mare. Pentru tine punctul de lansare care a fost?
Alexandra Tîrșu: Primul și cel mai important a fost profesorul potrivit. Când am ajuns la Pavel Vernikov a revenit dorința de a cânta, pasiunea a prins aripi,. Iar când le ai pe astea, faci și pașii corecți. Am mers la concursuri mai mari sau mai mici. Am cântat prin mai multe festivaluri și am avut un traseu constant. Decolări ușoare am avut câteva, însă concursul ARD de la München pare să fie cel mai important punct de cotitură.
Victoria Cușnir: Când vorbim de concurența generală, urmărind concursurile, observ o „invazie” a muzicienilor asiatici, care vin cu o pregătire tehnică incredibilă. Numai copii-fenomen din acea parte a lumii. Nu e de neglijat nici concurența talentelor europene. Mi se pare destul de crâncenă lupta pentru un loc pe scena mare.
Alexandra Tîrșu: Da, da. E foarte interesant. Deși se crede că asiaticii au doar o pregătire tehnică bună, nu sunt foarte de acord cu această părere. De vreo zece ani, poate chiar mai mult, asiatici, dincolo de execuția tehnică, pun și foarte mult suflet în muzică. Stereotipul asta trebuie depășit. Concurența e acerbă. Totul contează. Și talentul, și pasiunea, și execuția tehnică. Muzicienii adevărați, artiștii adevărați sunt, de fapt, cei care au ceva de spus. Și aici îți pui întrebarea: pentru ce faci muzică? Foarte mulți sunt împinși de părinți și ating performanțe, dar se poate întâmpla că ieșind în scenă, oricât de bun ai fi, tot nu ai ce spune. Contează mult și experiența personală de viață: când prin muzică împarți oamenilor din tristețile tale, din bucurii, din vise, deschizi lumea către ei, împarți energia prin sunet. Și asta se simte.
Victoria Cușnir: Instrumentul în ce măsură te ajută? Se crede că un muzician bun poate scoate sunet bun și dintr-o vioară chineză…
Alexandra Tîrșu: Da, un muzician bun, va reuși să scoată sunet și emoție dintr-un instrument mai slab, dacă nu e chiar o bucată de lemn. Cele mai ieftine viori bune au prețul de la câteva mii de euro. Cunosc un muzician foarte, foarte bun și tare rafinat. Cânta des și cu Janine. Deci, Boris Brovtsyn e omul care își poate permite să cânte pe cele mai bune viori din lume, dar nu. El își păstrează vioara lui. Nouă. Care mie nu-mi pare cea mai bună, dar el cântă ca un Dumnezeu la ea. Parcă intenționat sfidează goana asta după instrumente vechi, de colecție și calitate. Dar nu toată lumea artistică împărtășește acest punct de vedere. O vioară bună te deschide altfel. Te transformi cumva. Eu cânt acum pe vioara pe care a cântat și celebra Ida Haendel. Eu sunt numai aripi când o țin în mâini și curge muzica din ea.
Alexandra Tîrșu
Photo: @dariakorotkova
* Părerile exprimate în acest articol nu reprezintă în mod necesar poziția Institutului Cultural Român, ci exclusiv opiniile autorului care semnează materialul.