Interviu realizat de Iulian Fruntașu
Iulian Fruntașu: Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la formarea Trigon-ului. Cum a apărut formația voastră, care ajuns să reprezinte unul dintre fenomenele jazzului din Europa Centrală și de Est?
Anatol Ștefăneț: Am apărut în 1992, în circumstanțe politice și sociale dificile, cu un război pe Nistru și o economie în cădere liberă. La început am apărut sub numele simplu de Trio de Jazz și numai după ce am mers la primul nostru festival important, din Grenoble, unde erau maeștri ca Michel Petrucciani, Louis Sclavis, Michel Portal, o prietenă de-a noastră, Victoria Mustață, ne-a sugerat numele de Trigon care are origine ezoterică deoarece semnifică cele trei stihii în zodiac ale membrilor grupului de atunci. La construcția identității noastre a contribuit și Grigore Bosenco, președintele uniunii designerilor din acea perioadă, care a elaborat un logo memorabil al formației.
Iulian Fruntașu: Care este abordarea fundamentală a Trigon-ului?
Anatol Ștefăneț: Întregul nostru parcurs e marcat de o filosofie care pune în valoare folclorul, tradiția și alte structuri mentale caracteristice românilor în particular, dar și regiunii per ansamblu. Tratăm substanța în cauză în forma liberă a jazzului. Asta ar fi, în linii mari, ideologia formației Trigon. Să luăm doina care, de cele mai multe ori, este caracterizată drept un cântec de jale, și să-i oferim o altă interpretare, dincolo de lamentări, să-i atingem o anumită profunzime, folosindu-ne creator imaginația și trecând-o prin diferite stări emoționale. Astfel pot fi conturate sensuri noi, dacă nu obținute în mod expres. Alt exemplu este „Șchiopătata” – piesa noastră de deschidere. Imaginează-ți jocul organizat de sărbători la țară. La el vine și un băiat șchiop să privească festivitatea, se sprijină de un copac, iar la un moment dat se apropie de el o fată și îl invită la dans. La început nesigur și umil, uită pe parcurs de handicapul său și dansează cu partenera sa tot mai liber și implicat. Este o metaforă care reprezintă starea de transformare treptată, dar fundamentală, de la o izolare fizică și emoțională, către libertate și afirmarea puterii pe care o are muzica și dragostea asupra deficiențelor de orice natură.
Anatol Ștefăneț
Iulian Fruntașu: În perioada 30 septembrie – 2 octombrie are loc cel de-al 21-lea Festival al Ethno Jazz-ului, lansat de voi. Cum a apărut ideea de a organiza un festival de acest gen?
Anatol Ștefăneț: În 2002, la 10 ani de la formarea Trigon-ului, am hotărât să invităm la aniversarea noastră formații pe care le-am întâlnit pe la festivaluri și cu care ne-am împrietenit, având cu unii și proiecte comune. A fost ideea soției mele, Natalia care, din păcate, nu mai este cu noi. Tot dânsa s-a ocupat de organizarea festivalurilor. Am găsit și sponsori: Moldcell-ul de astăzi. Lor le-a plăcut ideea, ne-au finanțat prima ediție, după care și-au manifestat disponibilitatea să continue susținerea desfășurării evenimentului.
În orice caz, o țară nu poate exista fără un festival de jazz, sau de teatru, sau de film.
Iulian Fruntașu: L-am urmărit pe Garbarek câțiva ani în urmă la Festivalul de Jazz de la Londra. Îmi place mult ce-a făcut interpretând folclorul norvegian, dar el a avut și proiecte cu alți artiști din regiuni mai îndepărtate. Îmi place, de exemplu, proiectul „Ragas and Sagas” cu pakistanezul Ustad Fatih Ali Khan. S-ar fi implicat Trigon în aventuri de acest gen?
Anatol Ștefăneț: Dar chiar am avut proiecte de acest fel. Și consider că au fost reușite. „Autumn Visit”, de exemplu, a fost realizat împreună cu Enver Izmailov din Crimeea, un maestru extraordinar, ușor recognoscibil grației stilisticii muzicale proprii tătarilor. Enver este de o virtuozitate incredibilă, unul dintre puținii care cântă la chitară folosind tehnica mai complicată de tapping. Dar am găsit tangențe cu el în cadrul proiectului comun. Am colaborat și cu The Shin, o formație georgiană de jazz fusion, creată în Germania în 1998. Până la urmă, în toată lumea sunt 7 note, important este să fii curios să găsește tangențele existente între culturi.
Iulian Fruntașu: Adevărat! De exemplu, Dhafer Youssef, pe care sunt sigur că l-ai întâlnit pe scenele festivalurilor, a fost educat la o școală religioasă din Tunisia. Iar influența aceasta asupra jazzului pe care îl face acum este extrem de interesantă.
Anatol Ștefăneț: Da, mi-a plăcut și abordarea lui Garbarek a muzicii religioase. În general, modul în care concepe forma liberă a jazzului într-un aliaj cu tradiția folclorică. În regiunea noastră o influență majoră a reprezentat-o Mihail Alperin, inclusiv proiectele lui cu muzica folk a iakuților și corul bulgăresc de femei.
Iulian Fruntașu: Trigon-ul a devenit o instituție prin care s-au perindat mai multe persoane și este interesant că ai reușit să-i menții sub umbrela formației, chiar dacă foștii colegi au proiectele proprii. Cum ai reușit să gestionezi acest echilibru, inclusiv amorul propriu al fiecăruia, creând acel mediu necesar creației colective?
Anatol Ștefăneț: Am testat în permanență gradul de compatibilitate pentru a vedea dacă există acel potențial propice colaborării. Însă elementul fundamental a fost capacitatea de a avea o anumită flexibilitate solicitată de ideologia formației testată de-a lungul timpului. De exemplu, Dorel Burlacu a venit cu tradiția jazzului internațional și avea tentația să tragă în direcția respectivă, însă în urma discuțiilor am știut să explic filosofia pe care am dezvoltat-o pe parcursul anilor și colegii întotdeauna au înțeles-o. Un alt aspect, mai trivial, dar important în același timp, îl reprezintă comportamentul cotidian. Deoarece ne aflăm mult timp împreună, prin turnee, prin urmare este necesar să existe și un grad de compatibilitate personală.
Iulian Fruntașu: Ați avut concerte cu 4 spectatori, dar și cu 2000. Dar altfel, care ar fi cele mai memorabile concerte și festivaluri la care ai participat?
Anatol Ștefăneț: Cel mai memorabil a fost primul concert la Filarmonica națională. Când mi-au anunțat numele – și trecuseră vreo 30 de secunde, dar mie mi-a părut că au trecut 100 de ani – am știut atunci că pășesc într-o lume nouă. A fost un moment extraordinar pe care nu-l voi uita niciodată. După aia, pentru a obține experiența scenei, am concertat des și în cele mai neobișnuite locuri. De exemplu, am avut un concert la penitenciarul de femei Rusca și a fost extrem de interesant să vedem cum deținutele, unele din ele ispășindu-și pedeapsa pentru crime grave, de la forfota și huiduielile inițiale au trecut la tăcere, ascultându-ne atent până la capăt. Muzica, într-adevăr, are un impact major asupra tuturor, indiferent de educație. Mai târziu am evoluat pe scene mai mari, evident. Și mi-am dat seama, la un moment dat, că oriunde suntem invitați, noi venim cu inima deschisă, suntem inediți, avem ce spune, folosind mijloacele de expresie proprii. Iar mesajul nostru nu poate fi confundat cu ale altora. Un muzicant trebuie să fie sincer cu publicul său și atunci se va produce conexiunea.
Iulian Fruntașu: Dar nu este jazzul elitist, prin definiție?
Anatol Ștefăneț: S-ar putea să fie așa, însă muzica ori te captează ori nu. Clasică sau folclorică, e același lucru. De exemplu, îl ascultam pe Iurie Bașmet, renumitul viorist, și mult timp m-a lăsat indiferent. Dar odată am găsit înregistrarea lui cu concertul nr. 2 de Alfred Șnitke. Și am înțeles că este atât de sincer și dedicat, încât interpretarea lui m-a marcat pentru o perioadă îndelungată. Desigur, Șnitke e mai dificil și nu te lasă să deviezi prea tare, ca în jazz, dar Bașmet atunci a reușit să atingă culmi nebănuite prin modul profund de interpretare.
Altfel, însă, nu fac nicio deosebire în ceea ce privește publicul. Adevărat, îmi ajustez anumite abordări, există nuanțe, în funcție de pregătirea publicului, dar nu din contul sincerității. Aceasta-i cea mai importantă, pentru că doar atunci poți stabili contact cu publicul, când ești credibil.
Iulian Fruntașu: Cred că educația și cultura reprezintă un bun public. Nu ar avea instituțiile statului un rol în a le promova?
Anatol Ștefăneț: Absolut. Noi suntem piesele pe tabla de șah, instituțiile ar trebui să le miște, pentru că atunci obținem rezultat. Însă primordial este să ne asumăm o responsabilitate individuală pentru lucrul pe care îl facem. Și societatea trebuie să evolueze la fel: să cultivăm simțul pentru tot ce este bun, adevărat și frumos. Evoluăm cu încetul în această direcție, dar am fi putut să ne mișcăm mai repede.
* Părerile exprimate în acest articol nu reprezintă în mod necesar poziția Institutului Cultural Român, ci exclusiv opiniile autorului care semnează materialul.