de Iulian Fruntașu
Politologii și experții în comunicare folosesc tot mai des termenul de „diplomație culturală”, însă, în pofida utilizării tot mai frecvente, unele nuanțe importante scapă din cauza dificultății de a surprinde un fenomen aflat în evoluție continuă și în relații strânse atât cu diplomația, cât și cu politicile în domeniul culturii, a industriilor creative și a turismului. Cert este că ideea diplomației publice și culturale este strâns legată de conceptul de brand de țară. Dezvoltarea acestuia a intrat în zona de preocupare a mai multor țări, având drept obiectiv promovarea unei imagini de putere subtilă (soft power), opusă puterii militare (hard power).
În Republica Moldova nu a existat vreo abordare structurată la nivel legislativ și cel executiv în ce privește diplomația culturală, clasa politică moștenind ideea perimată că ar exista alte priorități decât cultura în ce privește finanțările din bugetul de stat. Fapt care nu i-a împiedicat pe mulți înalți oficiali să aprecieze reușitele artiștilor peste hotarele țării și chiar să-i decoreze, folosind acel transfer inerent de imagine pozitivă asupra funcționarilor și politicienilor.
Altfel, realizările actuale ale Republicii Moldova în domeniul diplomației culturale sunt în mare parte determinate de inițiativa privată a artiștilor și de suportul acordat de către donatorii externi, precum USAID (prin programele gestionate de CEED/Chemonics) și Ambasadele străine acreditate la Chișinău, cum ar fi cea a Suediei sau a Elveției. Artiști precum Geta Burlacu sau Trigon au călătorit peste hotarele țării în cadrul evenimentelor de promovare a țării, proiecte care s-au bucurat de susținerea autorităților, inclusiv ale Ambasadelor Republicii Moldova în țările de acreditate, însă aportul financiar a fost al donatorilor. Aceste activități aveau întreaga susținere a comunităților din diasporă, erau de cele mai multe ori acompaniate și de degustări de vin moldovenesc, însă impactul asupra populației locale a fost redus.
În contextul politicilor de susținere a culturii au existat și există activități care sunt îndreptate spre crearea unui mediu artistic și cultural în care să fie posibilă manifestarea artistică. De exemplu, există finanțări din bugetul de stat a proiectelor culturale, există Programului pentru editarea cărţii naţionale etc. Însă acestea se referă la consumul cultural autohton, chiar dacă în unele festivaluri și concerte naționale sunt atrase persoane de origine din Republica Moldova care și-au făcut un nume în afara țării, precum soprana Valentina Naforniță sau vioristul Iulian Gârneț.
În ce măsură mediul cultural autohton generează talente care ar putea fi ambasadorii culturii în străinătate este o discuție dificilă, deoarece, în pofida unei conexiuni evidente, obiectivele sunt diferite. Cu atât mai mult că Republica Moldova nu are vreun Institut Cultural și rămâne de văzut dacă ar fi chiar necesar să aibă unul.
Problema majoră a promovării instituționalizate o reprezintă incapacitatea funcționarilor moldoveni de a înțelege care ar fi impactul unei campanii sau a unui artist promovat. Atunci când piața externă decide, în urma unei competiții autentice, atunci ar putea interveni aposteriori și autoritățile cu măsuri de suport și promovare. Testul competitivității internaționale este poate singurul reper în situația în care nu există suficiente mijloace financiare. De exemplu, formații ca Ozon (succesorii), Zdob și Zdub, Alternosfera, Carla’s Dream, soprana Valentina Naforniță, vioriștii Alexandra Conunova, Ilian Gârneț, dar și absolvenții moldoveni ai școlii ”Whitgift” din Londra, precum și alți artiști din varii domenii, nu doar muzical, ar fi putut fi nominalizați ambasadori ai culturii, chiar fiindu-le oferite pașapoarte diplomatice. Aceștia fi putut fi implicați în proiecte concrete în afara țării, înregistrările lor pe CD-uri, reproducerile etc., ar putea fi folosite drept cadouri făcute de diplomați colegilor lor din țările de reședință etc. Majoritatea artiștilor care au obținut recunoașterea internațională ar fi suficient de generoasă și ar contribui la promovarea culturală a Republicii Moldova.
Din punct de vedere instituțional însă, acțiunea cea mai firească ar fi utilizarea expertizei ICR-ului în ce privește diplomația culturală, contribuind financiar la bugetul ICR și detașând un vicepreședinte din partea Republicii Moldova. Cultura românească pe ambele maluri ale Prutului ar avea numai de câștigat în urma unificării politicilor și instituțiilor culturale și educaționale, utilizând expertiza instituțională pertinentă și promovând artiștii români care ar consolida atât imaginea României, cât și a Republicii Moldova, drept țări cu oameni foarte talentați, deschiși spre colaborare internațională.
* Părerile exprimate în acest articol nu reprezintă în mod necesar poziția Institutului Cultural Român, ci exclusiv opiniile autorului care semnează materialul.