Interviu realizat de Victoria Cușnir
Când vorbim de cartea din Republica Moldova, e imposibil să ignori Editura Cartier pe care Gheorghe Erizanu a fondat-o în 1995. Apoi a deschis, rând pe rând, câteva Librării Cartier, în care se vindea și se vinde doar carte în limba română. E adevărat că a și închis o parte din ele, dar cea „din Hol” și „din Centru” au rămas. Cât despre Cartier, profilul editurii este creat de colecțiile: Cartier istoric, Cartier educațional, Rotonda (literatură română contemporană), Biblioteca deschisă (literatură universală contemporană), Codobelc (carte pentru copii), Cartier popular, Cartier de colecție ș.a. În România cărțile Editurii Cartier sunt distribuite de Codex 2000 și se găsesc în toate librăriile mari. De asemenea, sunt livrate în toată lumea (excepție făcând Rusia și Bielorusia) prin intermediul site-ului cartier.md.
Victoria Cușnir: Cât de mare e Cartierul în raport cu celelalte edituri din Moldova și câte procente din aparițiile editoriale anuale acoperă editura dumneavoastră?
Gheorghe Erizanu: Suntem în top 5 edituri din Republica Moldova. Circa 3% e cota noastră de piață din aparițiile editoriale din Republica Moldova. Așa arată statistica. Aș fi malițios, dar aș fi incorect, dacă nu aș spune că foarte multe titluri în Republica Moldova apar în tiraje de 10-50 exemplare. Sunt teze, cărți de poezie pentru satisfacerea orgoliului personal, amintiri și memorii, cărți jubiliare, cărți „științifice”. Aceste cărți nu ajung în librării. Nu au vizibilitate. Nu sunt cumpărate. Dar intră în statistică. Avem peste 200 de edituri, care lucrează mai degrabă ca agenții de imprimare la comandă. Statistica pare, eufemistic vorbind, un pic deformată.
Victoria Cușnir: De la un an la altul, Cartierul e lider pe segmente diferite. 2018 consider că a fost anul celor mai bune romane apărute la Cartier, în 2019, am descoperit colecția Cartier istoric, plină de consistență. Și cu toate astea, pe ambele maluri de Prut, cea mai mare admirație Cartierul o stârnește prin colecția de poezie. E vorba de o strategie sau sunt doar întâmplări?
Gheorghe Erizanu: Nicio întâmplare nu e întâmplătoare. Am scos romane în primul an de existență. „Gesturi. Trilogia nimicului” de Emilian Galaicu-Păun, care cred că e la a treia carte apărută la Editura Cartier. Cărțile de istorie, de asemenea, au intrat în colecția Cartier istoric încă de la începuturi. Primele ediții din fundamentala istorie contemporană a lui Eric Hobsbawm – „Era revoluției (1789 – 1848)”, „Era capitalului (1848-1875)”, „Era Imperiului (1875-1914)”, „Era extremelor (1914 – 1991)” – au apărut în anii 2000. „Tirania și tiranicidul” lui Turchetti a apărut, de asemenea, în anii 2000. „Introducere în teoria literaturii” a lui Gheorghe Crăciun a apărut în 1996 sau 1997. „Eseu despre poezie” a lui Alexandru Mușina a apărut, de asemenea, în primii noștri ani. Lista poate fi continuată. Nu am cerut niciodată admirația unui mal sau altuia a Prutului pentru cărțile Cartier, nici chiar pentru cele de poezie. Noi am lucrat, de la bun început, pentru un singur spațiu cultural, comercial. De la prima carte apărută, în 1995 („Lunaticul nopții scitice”,de Nicolae Popa), care este una de poezie, noi am vândut în toate librăriile bune din România și Republica Moldova. În peste un sfert de secol de efort și perseverență iese în evidență câte un an. Ani pe care unii îi văd ca „un an Cartier al romanelor”, „un an al cărții de istorie”, „un an al cărții de poezie” sau „un an al cărții de eseu”. Noi facem ceea ce trebuie să facă o editură: selectăm manuscrise și scoatem cărți în colecțiile pe care le avem. Sunt ani mai rodnici, sunt ani mai săraci. Depinde de care colecție vorbim. În colecția Rotonda apar edițiile princeps ale literaturii române, inclusiv poezie, proză, eseu. Cartier de colecție este colecția de vârf a editurii. Este percepută ca o colecție de poezie, dar ea a fost concepută ca o colecție haute-couture a editurii, care să includă tot ce avem mai bun ca scriitură și mesaj și ce putem propune mai bun ca și concept grafic, tipografic, de calitate a materialelor poligrafice. Este o colecție numerotată. Primele 30 de volume au fost antologii de poeme ale vârfurilor literaturii române. Acum, noua traducere a lui Cristian Fulaș din „În căutarea timpului pierdut”de Marcel Proust ne-a convins că merită să apară în Cartier de colecție. Și vom mai avea câteva surprize din proză în această colecție.
Victoria Cușnir: În vremurile când cărțile de dezvoltare personală și literatura de consum par să fie cele mai căutate, voi vindeți poezie. Vă ajută poezia să rezistați sau voi ajutați poezia să reziste?
Gheorghe Erizanu: După mine, cartea de dezvoltare profesională sau cartea motivațională sunt escrocherii nobile, făcute pentru a vinde. Editorul se face cu bani, iar cititorul rămâne cu impresia că poate reuși orice după ce a citit o singură carte. Literatura de consum a scăzut și ea acum. Nu mai are priza din anii `90. Sandra Brown a rămas la cele 4 romane scrise în engleză. În anii `90, pe piața de carte românească, erau o duzină de romane de Sandra Brown, despre care autoarea nici nu știa că le-a scris. Revenind la întrebarea dumneavoastră, poezia nu ne ajută să rezistăm. Tirajele cărților de poezie sunt mici. Dar poezia este deschizătoarea limbii. O literatură care nu are poezie se oprește din evoluție. Romanul dintr-o cultură vorbește de maturitatea culturii. Dar el nu poate apărea fără poezie. Acordăm o atenție specială cărților de poezie pentru că ne-am ambiționat să demonstrăm că și cartea de poezie are un loc de cinste în rafturile librăriilor. Asta a fost. Am vrut să ridicăm cartea de poezie din raftul de la merișor la raftul din dreptul ochilor. Dacă ne-a reușit, atunci e bine. Sper să vină și alții după noi. Apropos, noi am făcut acest lucru nu acum, când avem Cartier de colecție, ci din anii 2000, prin Colecția Poesis. Atunci, când Emil Brumaru apărea la edituri periferice cu plachete de versuri pe care nu le luau toate librăriile, noi i-am propus să-l publicăm într-o antologie, în condiții poligrafice bune, în 2 volume, în casetă.
Victoria Cușnir: Cartierul chiar pare să fie un loc ideal, care adună poeți de primă mână, atât din Republica Moldova cât și din Romania. E diferită poezia din dreapta Prutului față de cea din stânga?
Gheorghe Erizanu: Evit să fac comparații. Nu-mi plac antologiile geografice. Eram prin clasa a V-a sau a VI-a când din biserica din Pererita au fost scoase toate icoanele, cărțile, revistele. Atunci mi-a nimerit în mână o revistă, probabil „Luminătorul”, cu o poezie de Radu Gyr. Era o odă dedicată mareșalului Antonescu. Nu era nicio diferență între oda lui Gyr și odele dedicate lui Lenin din manualele noastre. Doar limbajul și firescul limbii era diferit. Poezia din Basarabia a avut nevoie de un efort imens ca să revină la firescul limbajului, la prospețimea limbajului din cele mai bune poezii românești. Am avut mare noroc de „Numele tău” de Grigore Vieru, care a apărut în 1968. Atunci, la Chișinău, a fost reabilitată poezia română. Am prins ultimul tren. Să nu uităm de lupta – cuvântul exprimă exact noțiunea, dintre scriitorii transnistreni și basarabeni din anii `50. Dacă limba de la Tiraspol ieșea învingătoare nu se știe dacă apărea vreodată „Numele tău”. Apoi a fost efortul de sincronizare al generației `80 din Republica Moldova cu poezia generației `80 din România. În anii `90 poezia din Republica Moldova și România era deja un tot unitar. Dumitru Crudu și cu Marius Ianoși făceau manifeste comune deja, trasau direcții pentru toată poezia română. Generația `90 a fost nedreptățită de primii ani ai capitalismului vulgar. Poezia era ultimul lucru de care se preocupau oamenii în acei ani. Dar au fost poeți, de pe ambele maluri ale Prutului, care s-au ambiționat și au scris poezie. Acesta este motivul pentru care am considerat necesar, ca un gest de recuperare, să publicăm „Antologia Generației `90” în Cartier de Colecție, iar antologatori au fost Adrian Ciubotaru, cunoscător mai atent al poeziei din Basarabia și Răzvan Țupa, de partea cealaltă a Prutului. Nu veți face diferențe între poezia scrisă de aici și cea de dincolo. E doar poezie bună. Poate Alexandru Mușina să fi avut un pic de dreptate când spunea că literatura română va deveni viguroasă datorită basarabenilor. El zicea asta în 1993. Acum editorii români de poezie publică scriitori basarabeni fără a mai face diferența locului de naștere.
Victoria Cușnir: Urmărind mai multe topuri în ultimii ani, constat că în proporție destul de mare cărțile promovate par un soi de maculatură. Când și cum au devenit cărțile mai mult maculatură decât literatură? E vina editurilor sau a scriitorilor?
Gheorghe Erizanu: Sunt topuri diferite. Dacă vorbim de topul vânzărilor din librării, atunci ele exprimă foarte clar poziția librăriilor respective. Fiecare librărie, ca și un editor, poate face o selecție de carte, o strategie de vânzare. Dacă maculatura, după cum o numiți, iese în prim plan, ar putea fi și vina librarilor, nu doar a editorilor. Problema selecției cărților nu este doar a editorilor, ci și a librăriilor. Ea e una mult mai complexă. Vorbim aici de igiena lecturii, care se educă prin cărțile citite la grădiniță/creșă, la școală, la universitate, prin poveștile spuse de mama sau tata seara. Prin cronicile de critică literară din presă (dacă sunt), prin știrile culturale din fluxul de știri al agențiilor, posturilor tv sau radio. Prin premiile oferite de uniunile de creație. Prin cluburile de lectură, dacă n-au fost înghițite complet de cenacluri. Prin întâlnirile dintre scriitori și cititori, prin evenimentele culturale, prin exprimarea politicienilor.
Victoria Cușnir: Cât la sută din manuscrisele ajunse la Cartier devin și cărți?
Gheorghe Erizanu: Nu am statistici. Și nici nu vreau să le fac. Dar sunt foarte multe manuscrise care nu ajung cărți. Ca să vă dați seama, noi primim zilnic câte… cel puțin o propunere de manuscris. Și scoatem circa 80 de titluri pe an. Nu e bai, foarte multe manuscrise respinse de noi apar la alte edituri. Niciun manuscris bun nu se pierde.
Victoria Cușnir: Ce așteptări aveți de obicei de la autori, dar mai ales de la cărțile acestora?
Gheorghe Erizanu: De la debutanți am unele așteptări: să accepte să lucreze cu redactorii și să fie cooperanți, să scurteze, să rescrie anumite pasaje, să accepte titluri schimbate. Să fie perseverenți, să dea prima carte la editură, având-o pe doua deja gata în manuscris. Să fie conștienți că literatura nu e cel mai bănos domeniu. Să scrie ca terapie și nu dintr-un orgoliu personal. De la autorii Cartier mă aștept să reușească să surprindă în fiecare alt volum sau, cel puțin, să mențină nivelul volumelor precedente. Să știe că etapa de după apariția cărții e la fel de solicitantă ca și scrierea cărții. Să scrie o carte o dată la trei ani, nicidecum câte o carte pe an. Plus toate așteptările care-l privesc pe autorul debutant.
Victoria Cușnir: Sunt scriitori care migrează constant de la editură la alta și alții care au viza permanentă la voi. Cum explicați circulația constantă a unora și fidelitatea altora?
Gheorghe Erizanu: Tradiția editorială abia se formează în spațiul nostru. Sigur, fiecare editor de aici se visează un editor german, care are în portofoliu 20 de autori permanenți, pe care îi crește, îi promovează, pentru care caută noi piețe. Autorul nu cunoaște și nici nu cred că trebuie să-l intereseze efortul editorului pentru a-l promova. Sigur, atunci când investești într-un autor și el pleacă, având deja cu un bagaj în spate, e dureros. Dar viața e dură. Cine a zis că trăim în povești romantice? E ca în fotbal: un jucător bun se duce în campionate mari, în cluburi mari. Atât doar că editorul nu are recompensele bănești ca și clubul de fotbal care l-a crescut pe jucător. Nu cred că merită să bagi în contracte asemenea clauze. Prefer să evit pierderea timpului prin judecăți și adevăruri. Sunt autori care vor să-și scoată cărțile în regie proprie, pe bani proprii. Eu nu public pe spezele autorului. De foarte mulți ani. Și atunci el e nevoit să se ducă sub umbrela altei edituri.
Victoria Cușnir: Apropo, se practică ademenirea, ca să nu zic ”furtul”, anumitor scriitori de la alte edituri?
Gheorghe Erizanu: Sunt autori care au avut o experiență nereușită cu o editura sau alta. Și caută o altă editură. Nu cred că vorbim de furt. De obicei, autorii care au fost crescuți și promovați de o editură sunt și autori care vând. Și atunci „furturile” sunt mai rare. Sau eu nu le cunosc. Sau nu vreau să le cunosc. Problema e că piața cărții nu e o piață foarte mare. Sunt bani puțini. Nu prea contează „furtul”.
Victoria Cușnir: În contextul războiului se discută tot mai apăsat despre un rol educativ, civic și de formatori de caracter pe care ar trebui să-l aibă oamenii de cultură și scriitorii în mod special. În ce măsură literatura unei țări își construiește poporul?
Gheorghe Erizanu: Nu trebuie să ne ducem departe. România e construită de pașoptiști, care au fost și miniștri, și diplomați, și istorici, și scriitori, și poeți, și dramaturgi. Cred că România rămâne în continuare datoare lui Vasile Alecsandri. Actuala Republică Moldova a fost creată de poezia anului 1989. Răspunsul e evident. Nici nu trebuie să facem referire la actualul război ruso-ucrainean.
Victoria Cușnir: Vorbind de hotarele unei literaturi, ele țin doar de limbă sau și de conținut?
Gheorghe Erizanu: Sigur, limbile mari, imperiale, au posibilități mult mai mari ca cele mici. Efortul făcut de limbile vorbite de un număr mai mic de oameni este mult mai mare ca să treacă frontiera. Sigur, conținutul contează. Pe de altă parte, literaturile limbilor imperiale (ca termen) sunt mai închise și autosuficiente. Literatura din țările mici este mult mai deschisă. Sunt avantaje și dezavantaje. Pe de altă parte, un editor român scoate un tiraj de 500 sau 1000 exemplare la o populație de 20 de milioane, iar un editor maghiar începe cu un tiraj de 5000 exemplare la o populație de 9 milioane. Avem de lucrat în propria grădină încă mult până a ajunge și peste zăplaz.
Victoria Cușnir: Care din romanele Cartierului ar putea fi la fel de relevante oriunde în lume, precum cele ale Tatianei Tîbuleac, și care e modalitatea de a le „da viza”?
Gheorghe Erizanu: Tatiana Țîbuleac a așezat stelele după ea. A scris un text foarte bun, un text scurt. A fost deschisă și a participat activ la promovare. A mers la câteva festivaluri literare importante, a găsit câțiva traducători foarte buni și insistenți și câțiva editori străini foarte buni. Literatura română are foarte mulți scriitori buni pentru export. E nevoie de un efort mic din partea structurilor de stat ca ei să pătrundă pe piața străină. Și efortul necesar ar fi mult mai mic decât efortul statului pentru promovarea vinului sau a turismului. Dacă în literatură s-ar fi investit la fel de mulți bani cât se investesc în promovarea vinului și a turismului, atunci am fi printre primele mari literaturi ale lumii.
Victoria Cușnir: S-a discutat mult despre Premiul EULP – Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Romanul „Pe contrasens” de Oleg Serebrian, unul de o densitate emoțională si consistență admirabilă, a fost nominalizat de două ori la acest premiu, atât de Republica Moldova, cât și de România. Și a fost respins de fiecare dată, pentru că autorul său ocupa anumite funcții politice. În ce măsură considerați că regulamentul acestor premii susține în mod real literatura adevărată?
Gheorghe Erizanu: Eu privesc premiile ca o modalitate de promovare a literaturii. Faptul că romanul lui Oleg Serebrian a fost selectat și a intrat în lista scurtă a României e deja un mare succes. Romanul e în traducere în Polonia și în lectură la alte edituri de peste hotare. Ideea Premiilor Uniunii Europene pentru Literatură este să sprijine promovarea literaturii în diferite țări. Pentru asta sunt trasate niște reguli foarte clare. Fiind vorba de scriitor care nu a fost foarte tradus, este la început de cale ș.a.m.d., prin urmare a fost privit ca o investiție pe termen lung. Faptul că în Republica Moldova scriitori buni au funcții guvernamentale importante poate doar să ne bucure. Putem vedea și partea pozitivă a lucrurilor.
Victoria Cușnir: Dacă privim către cărțile premiate de Uniunea Scriitorilor, cine sunt scriitorii care dau tonul literaturii basarabene de la independență încoace?
Gheorghe Erizanu: Scriitorii care au dat tonul literaturii din anii `90 încoace au fost diferiți. În primii ani scriitorii optzeciști și-au recuperat teren din contul generațiilor precedente. Cred că asta a fost ultima lupta literară în Republica Moldova. Milenialii nici n-au încercat să intre în luptă, ei s-au sincronizat și topit în literatura română. În luptele lor literare geografia nu mai contează.
Victoria Cușnir: Cum s-a schimbat atitudinea statului și a cititorilor față de carte, de la un deceniu la altul?
Gheorghe Erizanu: Până în 2012, când a fost aprobat Regulamentul Programului Național de Editare, elaborat de Uniunea Editorilor din Republica Moldova încă din 1998, politica statului era exprimată de fostul vicepremier Stepaniuc: „Banii statului se duc la editurile de stat”. Or ideea Programului Național de Editare este că banii statului se investesc în cărți, care intră în competiție între ele pentru o selecție corectă. Cartea ajunge în bibliotecile publice cu un rabat de 40% și intră și în rafturile librăriilor, unde se vinde la prețul de piață. Este un mecanism care funcționează bine deocamdată. A fost o sincopă, atunci când Ministra Pogolșa a vrut să schimbe condițiile programului. Așa că nu pot vorbi despre decenii, ci mai degrabă de perioade în care lucrurile au mers mai bine sau mai prost. Iar pe parcursul acestor perioade, cititorul a îmbătrânit, a plecat peste hotare și s-a împuținat.
foto: Victoria Cușnir