Interviu realizat de Victoria Cușnir
L-am cunoscut ca politician. Fiind studentă și în același timp angajată la Antena C ascultam cu interes ce spunea când era invitatul nostru, în emisiuni. Avea uneori replici acide, folosea un soi de sarcasm, era direct, înțelegea perfect nuanțele și le explica exemplar. Apoi Antena C a fost închisă de comuniști. Eu am schimbat job-ul și lumea mea s-a redus la muzică și muzicieni. Oleg Serebrian a dispărut de pe radarul meu pentru multă vreme. Plecase Ambasador în Franța. După niște ani, intrând într-o librărie, mi-a căzut sub ochi o carte: „Cântecul mării”. Roman semnat de Oleg Serebrian. Titlul m-a descumpănit, dar numele autorului m-a făcut să o iau. Îmi părea o ciudățenie și titlul și genul cărții, pentru că-l știam ca om al lumii politice și în niciun fel scriitor. În 2018 a apărut „Woldemar”, al doilea roman din saga unui secol, care succeda acel „Cântec al mării”. Și aici lumea s-a întors pe dos. Iar cel care năucea prin intensitatea frazei și a emoției era politicianul, politologul, istoricul, profesorul, diplomatul Oleg Serebrian, care, clar, devenea din acel moment un scriitor de forță și nu lăsa loc pentru niciun fel de interpretări sau dubii. Cariera politică din trecut, dar și funcțiile oficiale lasă, totuși, umbre peste scriitor și în câteva rânduri i-a nedreptățit cel mai recent roman căruia i-au fost retezate câteva ”căi de acces spre lumea mare” doar pentru faptul că autorul său are cartea de muncă la guvern. Ceea ce e nedrept în raport cu orice carte bună.
Victoria Cușnir: Un scriitor se naște sau devine?
Oleg Serebrian: Unii se nasc, alții devin. Desigur, calitățile înnăscute contează foarte mult, dar la fel de importante sunt și educația, experiențele personale, dar și condiția de a avea ce spune. Pentru mine scrisul e o necesitate, ca pentru oricare dintre cei care se apucă de el. Cauzele acestei necesități pot fi diferite – unii o fac din plăcere, dintr-un impuls ludic (așa cum e și în cazul meu), alții pentru că trebuie să spună numaidecât ceva sau pentru afirmare, pentru nemurire, dacă vreți. În privința ambiției… De regulă, oamenii calculați se ambiționează să meargă pe o cale, pe care o cred cea mai potrivită cu firea lor. Așa se cuvine, așa e conform așteptărilor și logicii celor din jur, așa se crede că poți face ceva cu adevărat temeinic. Mie mi-a fost interesant să verific mai multe drumuri și să văd cât de departe pot să merg pe fiecare. Sună ne-modest, dar cred că am reușit să merg destul de bine pe fiecare dintre ele.
Victoria Cușnir: „Cântecul mării” a fost scris, stilistic, mai rezervat, iar romanul debordează de exactități istorice. A fost o frică de a nu fi privit suspect, ca un intrus?
Oleg Serebrian: Cred că „Pe contrasens” e chiar mai „impregnat” de istorie, doar că aici nu am recurs atât de frecvent la notele de subsol. Anume acest „atavism academic” mi-l reproșaseră atunci unii critici literari, deși… Sunt foarte multe lecturi pe care e greu să le înțelegi cum trebuie fără astfel de explicații. Bunăoară, un cititor fără o cultură istorică temeinică nu va reuși să înțeleagă mare lucru din „Bătălia pentru Roma” a lui Felix Dahn sau chiar din „Maestrul de ceai” al lui Yasushi Inoue.
Referitor la intrus… Am avut anumite temeri legate de „recepția” publicului, pentru că în momentul apariției „Cântecului mării” eram deja cunoscut unora datorită cărților de geopolitică. În același timp, la niște ani distanță, îmi pun întrebarea: de ce adică e mai firesc ca o persoană cunoscută ca scriitor să facă comentarii politice, decât ca un politolog să scrie proză?! Pentru a face comentarii politice chiar e nevoie să ai o formație temeinică de politolog, în timp ce scriitorii „răsar” din diverse medii profesionale – medici, diplomați, istorici, jurnaliști și chiar ingineri (primul care-mi vine în minte e Evgheni Zamiatin) ori militari (oare una dintre cele mai profunde cărți pentru copii, „Micul prinț”, n-a fost scrisă de un ofițer de aviație pe nume Antoine de Saint-Exupery?!).
Victoria Cușnir: Că tot am ajuns la o poveste, Peter Pan nu e doar prietenul imaginar a lui Woldemar. Pare să fie o pasiune chiar pentru Dvs. Dincolo de faptul că e prima carte pe care ați citit-o, din biografia autorului său, James Matthew Barrie, ați construit parțial destinul lui Alex, eroul din „Pe contrasens”. Caracterul Dvs, modul de a acționa, organizarea, pedantismul – sunteți extreme… Cum se explică obsesia asta pentru Peter Pan?
Oleg Serebrian: Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa. Scriitorii nu pot să facă mai mult cu lumile create de ei – tot ce scriu și descriu, de bine și de rău, eroi pozitivi ori negativi, tot ce construiesc, sunt emanații ale personalității lor. Eroii mei văd locuri pe care le-am văzut eu, citesc cărți pe care le-am citit eu, urăsc și îndrăgesc lucruri pe care le urăsc ori le iubesc eu (și chiar nu contează inversiile la care recurg, deliberat ori inconștient). E firesc ca eroii unui scriitor să poarte numaidecât amprenta autorului. Chiar și cei care sunt plămădiți după niște modele reale, până la urmă tot sunt alterați de filtrul percepțiilor autorului.
Deși „Woldemar” nu e un roman inspirat din propria copilărie, am strecurat intenționat în text multe secvențe ușor recognoscibile din propria-mi copilărie. Citind cartea, mama mea a fost surprinsă de faptul că fratele bunicului lui Woldemar locuia pe strada Barklai din Moscova. Și fratele bunicului meu, la care mergeam deseori în vacanțe, locuia acolo. Și una din primele mele vacanțe școlare de primăvară am petrecut-o, ca și Woldemar, la Moscova, deși nu am mers încolo cu bunica, ci cu străbunica. Și scena de la Galeria Tretiakov, în fața „Demonului” lui Wrubel, este tot o relatare a propriei experiențe din acea primă călătorie la Moscova. Am ținut astfel ca unele dintre cele mai frumoase amintiri timpurii să-și găsească loc în această carte despre copilărie.
Cu Peter Pan e la fel – e cartea care mi se asociază cel mai mult cu copilăria și nu doar din pricina conținutului, nu din cauză că eroul e un băiețel care nu dorea să crească mare (”Toți copiii, cu excepția unuia, cresc”), ci pentru că este prima carte !adevărată” pe care am citit-o, e poarta prin care am intrat cu adevărat în lumea literaturii. Aveam nouă ani când am citit „Peter Pan”. A fost o lectură lentă, într-o vacanță de vară. Nu înțelegeam mare lucru, dar tocmai această nebulozitate a textului mă intriga și-mi plăcea. Eram cuprins de un simțământ straniu că adevăratul sens e dincolo de text și că voi reveni cândva la el, acest text cu care simțeam un fel de „filiație” tenebroasă. Rețineam fraze, expresii, pe care le-am păstrat în memorie pentru toată viața. „Visele se împlinesc, dacă ne dorim asta mult. Puteți avea orice în viață dacă sacrificați orice altceva pentru asta.” Asta e chiar una din frazele care ajunsese să-mi fie un fel de crez.
”Mama Marta avea dreptate, eu mi-am trăit lecturile. Era un fel de a trăi viețile altora, dar şi de a-mi trăi altfel propria viață, pentru că în jocurile mele cu imaginația modificam după bunul meu plac scenariile descrise în acele cărți, schimbam traseele călătoriilor, cursul evenimentelor. În acele reverii am învățat popoare şi oraşe, țări şi întâmplări, personalități istorice şi mitologice. Pe toate le-am trăit şi văzut, pe toți i-am cunoscut. Unele teme aveau o durată scurtă, cât ținea lectura unei cărți şi poate alte câteva zile după aceea, dar erau şi teme recurente, la care reveneam frecvent, aşa cum erau cele ale prieteniei cu Peter Pan şi calității mele de zeu elen al fericirii. ”
WOLDEMAR
Victoria Cușnir: Spuneați într-un interviu că ați fost acuzat uneori de un stil învechit. Ce înseamnă azi a scrie bine? Sau pe măsura tendințelor?
Oleg Serebrian: Depinde și de ce înțelegem prin „stil învechit”. Ludmila Ulițkaia e modernă? Cred că e o scriitoare bună. Iar modernitatea știți cum e – fiecare vine cu criteriile lui de măsurare. Pentru mine modernitatea nu înseamnă o scriitură abstractă sau un text ticluit în „limba străzii”. Francis Picabia, un pictor a cărui creație o apreciez mult, spunea că e o lașitate să aplaudăm toți idioții care ne sunt prezentați, sub acoperirea modernității.
„Se aude că în trenurile care se duc spre răsărit ar muri zilnic de foame şi extenuare sute de nefericiţi. Cândva, aceste lucruri cutremurătoare vor fi scoase la iveală, dar nimeni nu va fi în stare sa înţeleagă tot grotescul lor. Trecute prin filtrul timpului, lucrurile arată întotdeauna altfel: incredibilul poate deveni banal, banalul poate ajunge senzaţional, trădarea se poate transforma în eroism, iar răsplata poate apărea drept crimă…”
CÂNTECUL MĂRII
Victoria Cușnir: Romanele Dvs impun o cunoaștere bună a istoriei pentru a înțelege etajele și subteranele textului. V-ați propus vreodată să simplificați conținutul pentru o mai ușoară asimilare? Ca să nu uit și de cele 520 de pagini pe care le are „Pe contrasens”. Sunteți conștient că ați fi putut avea de pierdut din cauza unui volum impunător, chiar dacă e plin de consistență și valoare?
Oleg Serebrian: Sunt conștient, desigur, dar totodată… Sunt lucruri care pot fi spuse în cincizeci de pagini și altele care pot fi transmise cum trebuie doar în cinci sute. Desigur, volumul unui roman nu are nicio legătură cu valoarea lui, deși, așa se întâmplă, că în lista celor mai importante romane din toate timpurile găsim mai ales lucrări de proporții extinse, gen „În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust, „Război și pace” de Lev Tolstoi, „Casa Buddenbrook” de Thomas Mann, „Berlin Alexanderplatz” de Alfred Döblin, „Frații Karamazov” de Fiodor Doestoievski, „Donul liniștit” de Mihail Șolohov, „Călătorie la capătul nopții” de Louis-Ferdinand Celine, „Nostromo” de Joseph Conrad și mă opresc aici. Fără doar și poate, sunt și multe romane scurte excepționale, dar cred că azi tendința de a produce romane „subțiri” se datorează pieței. Anume piața impune „nuvelizarea” romanului, or șansele ca un cumpărător să-și oprească privirea asupra unei cărți voluminoase sunt mai mici. E și acesta un însemn al vremurilor în care trăim, într-o lume „cronopolitică”, unde domnește viteza, repeziciunea. Mai există și un raționament al editorului – o carte voluminoasă nu doar că se vinde mai greu, dar și costă mai mult. În plus, un roman voluminos pune probleme mai mari de traducere – ca timp, ca efort, ca preț.
Victoria Cușnir: Niciuna din cărțile Dvs nu a fost scrisă la Chișinău, decât foarte puțin din prima. De când ați revenit din misiunea de la Berlin, ați mai scris? Se scrie altfel acasă?
Oleg Serebrian: Nu. Așa se face, că după revenirea mea de la Berlin, în ianuarie curent, nu am mai scris nimic. Și nu doar din pricina agendei de la birou. Sunt și alți factori. Cu pauze mari, când ajung să am condiții potrivite, lucrez la ediția a doua a cărții „Politică și geopolitică”, o ediție revăzută.
Victoria Cușnir: Spuneați în repetate rânduri că locul în care scrieți influențează ritmul, dinamica, starea romanului. Consistența, la fel, e influențată de loc, sau mergeți cu ea de acasă?
Oleg Serebrian: Despre consistență nu știu ce să spun, dar unele erori da, se pot produce sub influența locului în care scrii.
”Aerul acela condensat al dimineților mediteraneene de sfârșit de vară, cu răcoarea lor prevestitoare de năduf, cu acel coctail de mirosuri de mare, de cafea, de pâine fierbinte, de piatră jilavă, de pește, de mimoze și de măsline murate, în care-și găsea loc și ţipătul interminabilei uimiri a pescărușilor, și strigătele vesele ale pescarilor…”
E un fragment din „Cântecul mării” scris la Nisa în martie 2008, pe când eram profesor invitat acolo. Nisa e un fost oraș italian, la fel ca și Zara (azi Zadar, în Croația) descris în acest fragment. Țin minte că am pus pe hârtie aceste rânduri întors acasă după o plimbare foarte matinală până la Piața de Flori, relatând foarte fidel tabloul acelei dimineți – culori, mirosuri, sunete. Și nici nu mi-am dat seama de gafa „botanică” pe care am comis-o: mimozele înfloresc în martie, dar eu descriam o întâmplare din august. Abia acum câteva luni, când lucram cu traducătoarea în germană a cărții, am realizat că am comis o inexactitate.
„Mi-ar fi fost interesant să te cunosc, chiar dacă, inconștient, îmi era frică de ceea ce puteam afla, dar tu mă neglijai, erai întotdeauna dus în lumile tale. Să știi că mă furișam uneori la ușa ta și te urmăream cu interes și repulsie prin gaura cheii.
Când nu erai acasă, pătrundeam în camera ta și încercam să-ți descifrez taina. Domnea acolo un miros specific, care n-a dispărut nici chiar după ce ai plecat, un iz amestecat de crin și busuioc. Așa miroase la înmormântări, nu în camerele băieților. Nu ai fost niciodată un exemplu de ordine, lucrurile tale erau permanent puse de-a valma, caietele tale de la liceu erau adevărate mostre de neglijență, la fel și manualele, dar exista o excepție – o mapă cu scrisori, pe care o țineai încuiată în sertarul de sus. Știam unde ții cheia și mă băgam uneori în acele scrisori, redactate într-o limbă străină și păstrate cu acuratețe compulsivă. Am dedus că le scriai băiatului a cărui fotografie atârna deasupra patului tău și mă înfioram numai la gândul că purtai o corespondență secretă cu un mort. ”
PE CONTRASENS
Victoria Cușnir: În fiecare generație din familia Randa, reperul acestor romane, aveți câte un homosexual: unchiul lui Alex, care era și călugăr, Alex, fiica Martei, Iuliana tot asta pare sa fie și la fel îl putem bănui pe Woldemar. De ce ați ales ca în fiecare generație să se nască câte un erou care să iasă din tiparele morale ale bisericii și societății?
Oleg Serebrian: Albert von Waldburg era unchiul lui Alex von Randa, Alex era unchiul Iulianei Skawronski, Iuliana era mătușa lui Woldemar. Cei care sunt mai familiarizați cu genetica, ori cu psihologia se vor duce cu gândul la „The gay uncle hypothesis” („Ipoteza unchiului homosexual”), deși homosexualitatea celor patru personaje nu e niciodată confirmată, rămâne întotdeauna a fi doar o bănuială. Această netransparență poate fi tălmăcită și ca un joc al autorului cu cititorul: unii vor crede că-s niște percepții iluzorii, un fel de tromp-oeil literar, alții, ca și dumneavoastră, că e un text aluziv. Lucrurile nu-s tranșate nici chiar în „Pe contrasens”, unde protagonistul e inspirat în mare parte dintr-un personaj real, matematicianul britanic Alan Turing care, ca și Alex von Randa, s-a sinucis după o învinuire de homosexualitate.
Chiar dacă, așa precum constatați, asupra acestor personaje planează o bănuială, nu există niciun temei ca vreunul dintre ei să fie învinuit de „imoralitate” în sensul la care vă referiți. Din perspectiva moralei creștine totul rămâne în limitele preceptului eckhartian, că ispita nu e un păcat, ci o încercare cu păcatul.
Desigur, am ales această netransparență în mod absolut deliberat, pentru că am ținut să salvez textul de banalizare, să evit un drum lesnicios, dar totodată ieftin spre un anume fel de succes pe care nu mi-l doresc.
„Decesul soției mele mă marcase mai mult decât s-ar fi aşteptat toți cei din jur, mai cu seamă Irmin. De fapt, nu: cel mai surprins de reacția mea la moartea lui Doris am fost chiar eu. O vreme nu am putut înțelege originea acelei prea crunte căderi de spirit prin care trecusem atunci. Pe urmă am înțeles-o: îmi murise o mare speranță, un vis arzător – cel de normalitate. Știam bine că tot ceea ce trăisem dintr-un pur accident cu Doris nu voi mai putea retrăi vreodată cu o altă femeie.”
PE CONTRASENS
Victoria Cușnir: Funcția oficială pare să fie în detrimentul scriitorului. Vă îngrădesc accesul la anumite premii importante, ca de exemplu cel al UE pentru Literatură, chiar dacă ați fost și în lista scurtă a României, plus, mulți se apropie prudent de scriitor, tocmai pentru că în față stă un om din lumea politicului. Ați fi ales un pseudonim pentru o mai mare libertate a scriitorului?
Oleg Serebrian: Un pseudonim, desigur, ar fi fost de mare folos. Cândva intenționam să folosesc pentru scrierile literare un pseudonim (îl și aveam, un prenume și un nume care derivau din forma germanizată a zilei și lunii nașterii), dar deja e prea târziu. Un pseudonim oferă o mai mare libertate autorului, fără îndoială, dar mai are încă un avantaj – scoate de pe lucrări pecetea percepției pe care o are societatea despre autor. Persoanele publice, cu funcții oficiale, sunt adesea neiubite, un sentiment care se transferă peste tot ce fac, scriu, spun.
Victoria Cușnir: Criticul literar Bogdan Crețu spunea că absența Dvs din lumea literaților e un fel de handicap pentru cariera scriitorului și promovarea romanelor sale. Ați renunța la cariera Dvs de dragul romanelor?
Oleg Serebrian: Nu, desigur. Eu nu trăiesc din activitate literară. Pentru mine scrisul e un joc, o plăcere, un fel de destindere. Tatăl meu iubea mult florile. Aveam o adevărată grădină botanică acasă. Pe el îl odihnea grădinăritul, la fel cum pe mine mă odihnește scrisul.
Victoria Cușnir: Despre cenzura literaturii in vremea URSS s-a povestit mult. Azi aveam o altă „încercare”: politically correct”-ul. În ce masură aceste norme constrâng libertatea de exprimare în literatură?
Oleg Serebrian: O constrâng, fără îndoială, ca și oricare altă ideologie, pentru că fenomenul a luat forma unei ideologii. Și nu de azi. Deja în 1987 Allan Bloom constata acest fapt în lucrarea sa „Închiderea rațiunii americane” („The Closing of the American Mind”). Să montezi „pe invers” unele dintre piesele lui Shakespeare, în care eroi negativi apar în lumină pozitivă, să schimbi titluri de cărți ori de opere muzicale, pentru că nu-s conforme cu normele de exprimare publică de azi, să ceri excluderea poveștii „Frumoasa din pădurea adormită” pentru că ar aduce atingere egalității de gen, mi se par absurdități demne de proletkultism.
Victoria Cușnir: Dvs cât de drastic vă măsurați scrierea ca să nu cădeți sub incidența lor?
Oleg Serebrian: Destul de mult, poate că și din inerție, pentru că sunt un om născut și crescut în URSS. În primii mei 22 de ani de viață am reușit să însușesc ce înseamnă vigilența în exprimare, cum se folosește aluzia și câte pot spune omisiunile.
„Din ziua aceea, care îmi mirosea obsesiv a cenuşă de istorie, m-am deşteptat definitiv politic şi moral. Germania nu putea câştiga războiul – ruşii ne aruncaseră de lângă Moscova, englezii stăpâneau cerul şi marea, apoi şi americanii… Continuarea războiului mi se părea în mod lămurit inutilă şi mă miram de orbirea generală a celor din jurul meu, a zecilor de milioane de nemți. Deveneam convins că nesăbuința acestui popor de a merge mai departe după Hitler va avea ca rezultat transformarea Germaniei într-o mare de ruine, într- un vast cimitir, aşa cum îmi prorocea cu trei ani mai devreme Radosław. Îmi veneau în minte şi discuțiile de altcândva ale lui tata cu maiorul Mikuli şi cu contele Serecky despre greşeala fatală a austro-germanilor de a nu cere pacea în iunie 1918, de pe pozițiile unei Germanii angajate într-o promițătoare ofensivă contra Antantei şi fortificate de o pace avantajoasă cu ruşii. ”
PE CONTRASENS
Victoria Cușnir: WW2 e un război cu încă multe necunoscute. Cu detalii delicate. E unul din importantele repere ale acestui roman fluviu. Nu devine el neimportant într-un anume fel, din moment ce un nou război se desfășoară în toată amploarea? Va mai interesa pe cineva al doilea război mondial?
Oleg Serebrian: Cred că istoricii au pierdut cel de-al Doilea Război Mondial. Spre deosebire de Primul Război Mondial, opinia publică despre cel de-al doilea e formată într-o mai mare măsură de literatură, dar și mai mult de cinematografie, adesea nevigilente cu istoria reală.
Victoria Cușnir: Se poate învăța istoria din romane?
Oleg Serebrian: Nu, după cum nu se învață nici geografia, nici biologia. „Cartea deschisă”, cunoscuta trilogie a lui Kaverin, poate motiva pe cineva să se intereseze de biologie, dar nu-l învață biologie. Unele romane istorice sunt într-adevăr foarte minuțios elaborate, foarte bine documentate. Îmi vin în minte romanele lui Sergheev-Țenski despre Războiul din Crimeea sau „Țusima” lui Novikov-Priboi. Dar istorie de acolo nu înveți. Dimpotrivă, faptul că sunt atât de riguroase reprezintă și un handicap: sunt romane apreciate mai degrabă de acei care au cunoștințe temeinice de istorie. Neofitului ele îi sunt neinteresante. Acesta preferă romanele istorice de tipul celor create de Sadoveanu ori Dumas: captivante, atrăgătoare ca subiect, dar îndepărtate de veridicitate, chiar deformatoare de realitate istorică.
„Aşteptam buletinele de ştiri, apoi mă afundam în analiza consecințelor războiului cu americanii şi a situației critice de pe frontul rusesc. Privirea îmi cădea periodic pe harta lumii de pe perete – o pătrime din ea era vopsită în „verde britanic”, o şesime, în „roz sovietic”, încă zece milioane de kilometri pătrați, în „brun american”. „Cenuşiul german” al Reich-ului lui Hitler, cu tot cu protectoratul Boemiei şi Moraviei şi cu Guvernământul General al Poloniei, nu ajungea nici măcar la un milion de kilometri pătrați. Oare Hitler s-a uitat la harta asta?”
PE CONTRASENS
Victoria Cușnir: Cum ați ales reperele pentru sagă?
Oleg Serebrian: Reperele sunt marile „parcele” istorice ale secolului XX – Primul Război Mondial, interbelicul, al Doilea Război Mondial, postbelicul, Perestroika, anii `90. În paralel, există și niște repere de natură psihologică: tipuri de caractere, de personalitate, produse ale timpurilor în care trăiesc, alterate de circumstanțe, de evenimente. Epocile își pun amprenta pe caractere, modelează oamenii. Cei mai interesanți sunt oamenii răscrucilor de epoci, oamenii-criză, confruntați cu mari cumpene. Pentru mine, anume acest tandem psihologie-istorie e fascinant. Interesul meu nu e pentru latura pur psihologică, pentru individul „neperturbat” de timp, ci pentru omul destabilizat de vremuri, pus la încercare de istorie. În sensul ăsta, secolul XX, cu toate marile lui răsturnări, cu anfilada de catastrofe, este nemaipomenit.
Victoria Cușnir: Au existat mult prea puțini scriitori care și-au propus să scrie romane în multiple episoade. Ideea Dvs de roman care să cuprindă un secol de istorie cu atâtea evenimente majore, dar și reacția la ele a omului, e extrem de ambițioasă…
Oleg Serebrian: Nu e chiar un fenomen literar așa de rar. Când vine vorba de un roman-fluviu, cei mai mulți se gândesc la Marcel Proust, dar literatura franceză are multe, multe alte exemple. Roger Martin du Gard luase în 1937 Nobelul pentru seria din opt romane despre familia Thibault. În perioada sovietică, când Marcel Proust era total necunoscut pe la noi, în manualele școlare de limbă franceză ca model de roman-fluviu ni se prezenta ”Jean-Christophe” al lui Romain Rolland. Emil Zola a scris 20 de romane în seria „Rougon-Macquart”, descriind viața unei familii de-a lungul celui de-al Doilea Imperiu. „Comedia umană” a lui Balzac e și mai impresionantă – peste 91 de romane și povestiri despre Epoca Restaurării, cu eroi care „migrează” dintr-o lucrare în alta. Exemple identice (și numeroase!) găsim în literaturile engleză, rusă, germană, americană, dar și în cea română, de exemplu „Ciclul Halipilor” de Hortensia Papadat-Bengescu.
Victoria Cușnir: La bază sunteți istoric și asta justifică perfect nuanțarea stratului istoric din saga Dvs despre secolul XX. Aveți scrise trei „episoade”, urmează mai multe. Întru-un fel, v-ați asigurat subiectul pentru câteva romane consistente, pe de altă parte, s-ar putea să scrieți toată viața la un singur roman fluviu. Aveți în minte alte romane pe care saga nu vă lasă să le scrieți?
Oleg Serebrian: Mă gândisem, da, dar nu știu dacă voi ajunge vreodată să realizez acele proiecte. Timpul e un bun limitat. Cum bine zicea scriitorul polonez Stanislaw Lec, e materia primă cea mai importantă.
„Ne luăm zilele atunci când nu mai avem pentru cine sau pentru ce exista. În viață ne ține fie dragostea şi grija pentru cineva, fie sentimentul unei datorii, certitudinea unei meniri. În momentul când constați că nu ai nici una, nici cealaltă, ajungi la punctul zero, descoperind abia atunci că moartea e o fatalitate, iar viața o şansă unică. Cât suntem tineri, nu percepem în ce măsură naşterea noastră a fost un ac- cident improbabil şi nici măcar faptul că, odată născuți, moartea ne aşteaptă neîndoielnic. Ne trăim anii cei mai buni ca şi cum am scrie viața pe ciornă, îmbătându-ne cu iluzia că va veni odată un moment, marele moment al vieții noastre, când o vom aşterne pe curat, şi numai când începem coborârea, realizăm că viața se trăieşte într-o singură redacție – de la început până la sfârşit.”
PE CONTRASENS
Victoria Cușnir: Eroii Dvs se nasc în multă lumină, dar întreaga viață îi purtați prin subteranele conștiinței și hăurile istoriei. Le cam întunecați viața. În ce măsură sunt niște dileme personale pe care le impuneți spre rezolvare eroilor?
Oleg Serebrian: Nu e vorba de niște dileme personale, dar oricum, e o emanație a subconștientului. E opoziția dintre copilărie, un „anotimp al vieții” prin definiție luminos, și bătrânețe, care nu poate fi decât crepusculară. Un vechi proverb caucazian, pe care-l citez și în „Woldemar”, spune că atunci când suntem tineri vedem fericirea în viitor, iar când îmbătrânim o descoperim în trecut. Toți ne naștem în lumină, mergem apoi grăbiți prin viață și sfârșim în întuneric, cu pleoapele închise. Eu mi-am dat seama nepermis de repede că în viață soarele rămâne întotdeauna în spate…
