Interviu realizat de Iulian Fruntașu
Dialogul cu Larisa Turea, critic de teatru și film, despre teatrul din Republica Moldova este marcat de o dificultate insurmontabilă de a defini inechivoc procesul teatral pe parcursul ultimei jumătăți de secol, cel puțin. Este o frustrare bine-cunoscută tuturor criticilor, dar și iubitorilor de artă – cum să cuprinzi toate detaliile care formează complexitatea nu doar a creației, ci și a relațiilor politice, sociale și personale în care arta se manifestă? Multe întrebări, mai puține răspunsuri, însă e o discuție necesară pe care o avem în biroul dnei Larisa Turea din Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Dumneaei a fost până nu demult secretar literar al instituției, iar mai recent a devenit membru al Consiliului Audiovizualului.
Larisa Turea
Iulian Fruntașu: Există vreun fundament solid care ar asigura continuitatea artei teatrale în Republica Moldova?
Larisa Turea: Teatrul Național „Mihai Eminescu”, fondat cu o sută de ani în urmă, reprezintă reperul de bază al lumii teatrale din Basarabia, fiind condus în perioada interbelică de personalități marcante precum George Topârceanu sau Aurel I. Maican, unul dintre marii avangardiști ai teatrului românesc. În acea perioadă aici se făcea teatru bun, erau aduse cele mai bune spectacole. Noi continuăm tradiția prin reuniunile teatrelor naționale, anul acesta fiind programată a 7-a ediție, în perioada 15-28 septembrie. Vor veni cele mai bune spectacole ale teatrelor românești istorice. Este un eveniment cultural important pentru că reprezintă un catalizator de modele de pe urma căruia câștigă în primul rând spectatorii, dar și actorii și regizorii, care se regăsesc în raporturi de colaborare și competiție.
Continuăm discuția despre Teatrul Național „Mihai Eminescu”, actorii care au jucat aici în interbelic, dar și despre problemele existente din punct de vedere tehnic, cum ar fi dotarea instituției, renovări nereușite sau acustica nu tocmai bună.
Teatrul Național Mihai Eminescu
Iulian Fruntașu: Dar la ce ne putem raporta în perioada postbelică?
Larisa Turea: La Teatrul Luceafărul, indubitabil. Acolo, în anii `60, în contextul destinderii hrușcioviste, s-a format un nucleu al mișcării identitare. Atunci a debutat Lică Sainciuc, Eugen Doga, Valentina Rusu Ciobanu a făcut scenografia, se aduna toată lumea bună. Era o trupă extraordinară cu Dumitru Caraciobanu în frunte, cu Ecaterina Malcoci, Ion Șcurea, Valentina Izbeșciuc, Ion Ungureanu care a fost și director artistic. Toți au învățat la Școala Teatrală Superioară „Boris Șciukin” de la Moscova. Au avut o școală bună, învățând arta teatrală de la elevii lui Vahtangov, Anna Orociko le-a fost profesoară. Tot atunci, în acea perioadă de liberalizare relativă inițiată de regimul sovietic, a apărut și teatrul de la Taganka, au început să circule mai multe cărți în samizdat, era un timp propice pentru activitatea artistică, însă acesta s-a sfârșit repede. Dincolo de influența politicului, aici totuși mai exista și un specific legat de mentalitatea provincială, animozități mărunte, denunțuri vigilente către autorități pe motive inventate de naționalism sau lipsă de loialitate ideologică. Pe cât de repede și frumos a înflorit Teatrul Luceafărul, la fel de repede s-a scuturat, Caraciobanu s-a scufundat în alcoolism, iar Ion Ungureanu a fost forțat să plece nu doar din teatru, ci și din Moldova. Cu toate acestea, în acea perioadă au fost realizate anumite lucruri. Gheorghe Vodă montase „Se caută un paznic”, Paradjanov a debutat aici cu „Andrieș”, Tarkovski a fost în „Lazo” de Malarciuc, adică au fost anumite evoluții. Însă, se pare, nu suficiente pentru a cimenta o elită culturală care să-și mențină verticalitatea făcând apel inclusiv la solidaritatea de breaslă.
Teatrul Luceafărul
Doamna Turea nu e doar un cunoscător extraordinar al teatrului și cinematografiei, fiind președinta secției moldovenești a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru, ci și profesor și autor de volume, „Cartea foametei” fiind extrem de apreciată de critici și publicul larg.
Iulian Fruntașu: Este cumva firească legătura între liberalizarea regimului și realizările artistice. Ce s-a întâmplat în zona teatrului odată cu perestroika lui Gorbaciov?
Larisa Turea: S-a produs acel arc voltaic, conectându-se la moștenirea Teatrului Luceafărul, prin venirea grupului Fusu-Vutcărău de la Școala Teatrală Superioară „Boris Șciukin” de la Moscova, formându-se în cadrul Teatrului un grup modernist. Ei au jucat spectacolul lor de diplomă „Așteptându-l pe Godot”. Mai târziu s-au detașat de Teatrul Luceafărul și au creat Teatrul „Eugene Ionesco”. I-au cerut renumitului dramaturg permisiunea ca teatrul să-i poarte numele, iar acesta l-a dat-o, foarte entuziasmat. De altfel, Ionesco are în piesa „Omul cu valize” o remarcă despre Chișinău: „Ce loc minunat pentru întâlniri!”, zice el. Teatrul „Eugene Ionesco” a reprezentat, în perioada restructurării și glasnost, instituția culturală fundamentală unde nu doar se jucau spectacole extraordinare, ci unde erau dezbătute idei, unde se aduna toată lumea bună, unei domina o energie debordantă și un elan tineresc, dificil de reprodus acum. Evident, în afară de Fusu și Vutcărău, a fost acolo și Val Butnaru, o prezență cerebrală, un ideolog al mișcării artistice.
Continuăm discuția despre impactul Teatrului „Eugene Ionesco” asupra societății din acea perioadă, despre entuziasmul tinerilor de a-și asuma un grad mai mare de libertate, inclusiv prin mijloace de exprimare teatrală, în care replicile din spectacole reprezentau o mișcare de la limbajul esopic la unul direct, ancorat în realitatea politică imediată.
Iulian Fruntașu: Revenind la situația teatrului de azi în Republica Moldova, ce sau pe cine a-ți putea remarca în teatrul actual din Republica Moldova?
Larisa Turea: Veaceslav Sambriș face lucruri foarte interesante la Luceafărul: „Flori de mină”, „Tata” – un Matcovschi dur, interesant ca scenografie, „12 oameni furioși” care va fi prezentat și la Reuniunea Teatrală. Îmi place cum lucrează Mihai Țarnă. Alexandru Cozub face spectacole interesante. A montat „Hamlet în sos picant”, de exemplu. „Dosarele Siberiei” pe care l-a făcut Petru Hadârcă pornind de la material documentar e o propunere interesantă. Este un spectacol care merge oriunde, a umplut sala mare a Teatrului Național din București. Teatrul „Mateevici” face niște lucruri bune. Vitalie Drucec de la Teatrul Cehov, asemenea. Studenții lui Mihai Fusu: Țâcu și Durbală sunt buni și spectacole lor merită aprecierea. În fine, scena teatrală este vie, doar că avem nevoie de mai multe produse sincere, nu neapărat sofisticate. Acestea au și potențialul de a fi receptate în afara țării. De exemplu, le-am ascultat pe surorile Osoianu într-o biserică catolică din Franța. Am văzut cât de mult au fost mișcați francezii.
* Părerile exprimate în acest articol nu reprezintă în mod necesar poziția Institutului Cultural Român, ci exclusiv opiniile autorului care semnează materialul.