de Paula Erizanu

La fel ca pe multe scene ale lumii, teatrul din Republica Moldova variază de la producții tradiționale ale lui Shakespeare sau Cehov la inovație și avantgardă, propulsată de un mic grup de artiști entuziaști. 

Ca reacție împotriva realismului socialist impus de puterea sovietică, după 1991, o mare parte a teatrului mainstream a alunecat în estetism, respingând elementele politice ca fiind impure. Cu toate acestea, cele mai interesante experimente în teatrul moldovenesc contemporan – atât din punct de vedere estetic, cât și din punct de vedere al ideilor promovate – vizează problemele socio-politice. Mă voi concentra în special pe munca a trei regizori și a echipelor lor, care împing teatrul contemporan moldovenesc în direcții noi: Nicoleta Esinencu, Luminița Țîcu și Slava Sambriș.

Născuți la sfârșitul anilor ’70, cei trei realizatori de teatru fac parte dintr-o generație care a crescut în timpul perestroikei, a trăit schimbarea peste noapte a alfabetului, din chirilic în latin, la școală, și prăbușirea Uniunii Sovietice, devenind adulți în complicații ani ’90, un deceniu dominat de sărăcie, violență și emigrație în căutarea unei vieți mai bune. Aceste realități s-au revărsat și în teatrul lor. 

Împreună cu actorii Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc, Viorel Pahomi, precum și managera culturală Nora Dorogan, Nicoleta Esinencu a creat compania Teatru-Spălătorie în 2010. Axându-se pe piese documentare, critice, bazate pe teze de stânga, Teatru-Spălătorie lucrează în cheia unei estetici minimaliste. Pe lângă teme curajoase, cum ar fi experiențele LGBT, problemele femeilor sau muncitorilor din fabrici, compania a încercat să creeze și un nou mod de a face teatru în Moldova, respingând metafora, formalismul și structurile ierarhice ale teatrelor tradiționale și incluzând actori neprofesioniști în producții. 

Unul dintre cele mai puternice spectacole ale Teatrului Spălătorie este „Clear History” de Nicoleta Esinencu, o piesă din 2012, care include înregistrări cu interviuri cu martori și chiar participanți la Holocaustul care a avut loc pe teritoriul Moldovei/României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial – un eveniment istoric care abia se predă în școli și e puțin discutat sau chiar cunoscut de publicul larg. Fără decor sau costume, actorii trec de la o poveste la alta și de la un personaj la altul, scoțând în evidență implicarea moldovenilor în persecutarea vecinilor lor evrei. Unul dintre cele mai incomode momente din piesă este atunci când actrița Doriana Talmazan cere publicului să repete un discurs după ea; frază cu frază, devine clar că ceea ce spune întreaga sală este un discurs antisemit al generalului Ion Antonescu. Ca și celelalte piese ale lor, „Clear History” abordează punctele oarbe ale narațiunilor mainstream din Moldova, care sunt obișnuite să ne poziționeze țara doar ca victimă a invadatorilor străini.

După ce au administrat ani de zile un spațiu independent, cu bar și club de dans, echipa Teatrului-Spălătorie lucrează astăzi mai mult în Germania și Austria, din rațiuni economice. Aceasta speră să poată pune spectacole pe scena unui potențial spațiu nou pentru cultură independentă în Chișinău.

Lucrând fie în producții independente, fie în cadrul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, Luminița Țîcu este regizoare, profesoară universitară și fostă actriță, din aceeași generație cu Esinencu și Talmazan. Aceasta lucrează îndeaproape cu o echipă de actori ai Teatrului „Mihai Eminescu”, precum și cu regizorul, profesorul și managerul cultural, Mihai Fusu.

Unul dintre cele mai puternice proiecte semnate de Țîcu este „Casa M”, un spectacol documentar din 2010, bazat pe mărturii ale unor femei care au suferit din pricina violenței domestice. Cu o scenografie mai metaforică decât cea a Teatrului-Spălătorie și cu o scriere bazată pe povești umane mai degrabă decât pe teze și argumente, echipa de actori a lui Țîcu de la Teatrul Național ”Mihai Eminescu”, unde lucrează și ea, a reușit să iasă în afara capitalei Chișinău și să joace pentru spectatori din toată țara. Din anii ’90, viața culturală a Republicii Moldova s-a concentrat tot mai mult în oraș, astfel încât, în lipsa sprijinului statului, circuitul cultural care animase țara în perioada sovietică s-a micșorat dramatic. Inițiativa lui Țîcu a încercat să corecteze acest lucru.

Trailer-ul spectacolului „Casa M” , regia Luminița Țîcu

Una dintre locațiile în care echipa lui Țîcu a jucat „Casa M” a fost o închisoare pentru minori. Șocată de condițiile în care trăiau tinerii condamnați, Țîcu a venit cu ideea unui alt proiect: punerea în scenă a lui „Hamlet” în penitenciarul din Rezina în 2016, cu o distribuție care a numărat 11 condamnați închiși pe viață, precum și actori de la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. Profund emoționant, spectacolul amplasat în curtea închisorii a fost, pentru mulți membri ai publicului, una dintre primele ocazii de a vedea condițiile în care trăiesc deținuții. A fost și o oportunitate pentru cei 11 condamnați implicați de a-și îmbogăți viața. Spectacolul a fost întâmpinat cu un sentiment extatic de legătură între două lumi care anterior fuseseră separate, dar deocamdată acest proiect nu a avut continuitate.

„Hamlet”, regia Luminița Țîcu – Foto Ramin Mazur

Fost actor și regizor la Teatrul „Eugene Ionesco” și fost actor colaborator la Teatru-Spălătorie, Slava Sambriș s-a îndepărtat de teatrul documentar și și-a îmbrățișat adevărata pasiune: teatrul spectaculos, care rupe tabuuri, bazându-se mai mult pe simboluri și metafore. După ce a pus în scenă piese ale unor dramaturgi contemporani străini precum Werner Schwab și Szekey Szaba, Sambriș a deschis noi drumuri din 2020, când a preluat funcția de director artistic al Teatrului „Luceafărul” din Chișinău.

Prima sa piesă regizată în calitate de director artistic al Luceafărului a fost „Tata”, semnată de scriitorul moldovean Dumitru Matcovschi în 1974. Sambriș spune că ideea de a monta o piesă locală i-a venit după ce și-a dat seama, în timpul masteratului în regie la Universitatea Națională de Arte „I.L. Caragiale” din București, că, din cauza unui complex de inferioritate, moldovenii încearcă deseori să-i imite pe alții, în loc să fie ei înșiși pe scenă. După ce a recitit mai mulți autori locali, s-a oprit asupra acestei piese din cauza elementelor ei onirice, precum și a ceea ce spune ea despre rădăcinile noastre. De asemenea, Sambriș a văzut o asemănare între singurătatea pe care bătrânii au trăit-o din cauza migrației urbane a copiilor lor din anii ’70 și migrația în Occident sau în Rusia, care a împins astăzi peste o pătrime din moldoveni în afara granițelor. Interpretarea proaspătă și modernă a acestei piese a uimit publicul, cu proiecțiile sale masive de simboluri sovietice pentru a stabili epoca în care a avut loc acțiunea, casa țărănească ca platou multifuncțional și muzica aparținând formației indie-folk locale „Via Dacă” sau cântărețului clasic de folk-pop moldovenesc, Ștefan Petrache. Folosind tradiția într-un mod inedit, Sambriș și-a pus ca scop, prin acest spectacol, să-i ajute pe moldoveni „să ne acceptăm istoria”.

Atât Sambriș, cât și Țîcu au predat și ore la Academia de Teatru — unul dintre spațiile principale pentru experimentare din Chișinău. Printre studenții lor se numără și Sava Cebotari și Ina Surdu Cebotari, care au pus bazele unui teatru independent la Chișinău, dar au emigrat în cele din urmă la Moscova, apoi la Londra. 

Dacă teatrele tradiționale beneficiază de un buget din partea statului, pe lângă vânzările de bilete, atunci inițiativele independente sunt dependente de granturi ale fundațiilor străine, în special germane sau austriece. Cu mai mult sprijin de stat și neguvernamental, inițiativele de teatru inovatoare din Moldova ar putea câștiga mai multă continuitate și amploare, extinzându-se în întreaga țară. În acest moment, acestea se bazează pe entuziasm artistic personal și pe spiritul „antreprenorial” de a căuta surse alternative de finanțare.

* Părerile exprimate în acest articol nu reprezintă în mod necesar poziția Institutului Cultural Român, ci exclusiv opiniile autorului care semnează materialul.